"Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi", astfel prevede articolul 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948).

Constituţia Republicii Moldova prevede la art. 16 alin. (2) că ”toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială”.

Deși statul oferă garanții legale suficiente pentru respectarea dreptului la egalitatea tututor persoanelor în fața legii, adesea se constată că prevederile legale nu sunt implimentate și respectate în deplină măsură.

Protecția drepturilor minorităților este un element foarte important în contextul asigurării egalității. Acest subiect se regăsește atît în politicile și mecanismele de drept naționale, cît și în cele internaționale. Garantarea egalității tuturor ființelor umane în fața legii și asigurarea prin lege a unei protecții egale împotriva oricărei discriminări este unul din angajamentele statului.

Un șir de probleme în domeniul dat au fost identificate de către Comitetul consultativ al Convenției cadru a Consiliului Europei pentru protecția minorităților naționale privind Republica Moldova[1], expusă în cea de-a IV-a opiniei.

Una dintre problemele identificate se referă la marginalizarea persoanelor care aparțin minorităților naționale, cărora nu li se oferă posibilități reale de a-și dezvolta propriile viziuni și poziții, deoarece limbile minorităților naționale în majoritatea cazurilor sunt studiate doar în școlile ruse. În același timp minoritățile naționale sunt lipsite de oportunitatea de a studia limba de stat, neavînd acces la studii calitative și predare profesionistă din partea specialiștilor calificați;

Totodată, se menționează că nu a fost efectuat nici un amendament la cadrul legal în partea ce ține de scopul aplicării Convenției cadru privind protecția minorităților naționale. Astfel, în conformitate cu Legea nr. 382 din 19.07.2001 cu privire la drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale şi la statutul juridic al organizaţiilor lor, încă se extinde doar asupra cetățenilor Republicii Moldova. În practică, această limitare continuă să existe, chiar în pofida faptului că în prezent nu este necesară nici o dovadă a cetățeniei, atunci când se discută despre protecția drepturilor minorităților. Pentru exercitarea drepturilor minorităților această interdicție ar putea avea un caracter discriminatoriu.

O altă problemă ar fi lipsa participării efective a minorităților naționale la viața publică, care constituie o componentă esențială a unei societăți pașnice și democratice. Experiența din Europa și din alte părți ale lumii arată că adeseori, pentru promovarea unei astfel de participări, guvernele trebuie să instituie reglementări specifice pentru minoritățile naționale.

Deși s-au întreprins anumite eforturi pentru combaterea tuturor formelor de intoleranță, inclusiv prin amendarea Codului penal, numărul infracțiunilor motivate de ură investigate este încă foarte mic și doar câteva cazuri au fost examinate în fața instanțelor de judecată. Nu există un mecanism independent pentru a monitoriza formele de comportament neadecvat sau de abuz de putere din partea poliției.

Referitor la restituirea proprietății și monumentelor istorice comunităților evreiești și armene, se menționează că încă nu este reglementată exhaustiv de cadrul legal. Potrivit reprezentanților comunităților, eforturile acestora de restabilire și de protejare a patrimoniului nu au primit sprijinul public, ci dimpotrivă, au fost blocate de diferite autorități publice, problema rămânând astfel nerezolvată. Cererile de restituire a proprietății către comunitățile religioase, altele decât cele înaintate de Biserica Ortodoxă din Moldova nu au fost soluționate, cu excepția unui singur caz, acesta fiind înaintat Curții Europene a Drepturilor Omului de către Biserica Catolică în anul 2012, cu privire la retrocedarea unei catedrale și a altor proprietăți bisericești. În prezent cazul rămâne în examinare.

În pofida condițiilor favorabile de trai a unor reprezentanți ai minorității rome din Moldova, totuși majoritatea romilor continuă să simtă dificultăți serioase în viața cotidiană și situația lor nu s-a îmbunătățit considerabil în ultimii ani. Condițiile de trai ale unor romi din multe sate ramîn a fi nesatisfăcătoare. Ei sunt izolați de societate. Nivelul de șomaj și sărăcia printre romi este mult mai mare decît printre alte categorii de populație. Nivelul de educație al romilor ramîne în general scăzut, cu toate măsurile întreprinse pentru atragerea romilor în învățămîntul școlar. Participarea eficientă a romilor în viața publică prin intermediul organelor elective, precum și participarea în administrația publică rămîne foarte limitată.

Autoritățile au elaborat Planul de acţiuni pentru susţinerea populaţiei de etnie romă din Republica Moldova pe anii 2016-2020[2], care include acțiuni în sfera învățămîntului, angajării în cîmpul muncii, protecției sociale, ocrotirii sănătății și culturii.

La fel, la data de 14 decembrie 2016 Guvernul Republicii Moldova a aprobat Strategia de consolidare a relaţiilor interetnice în Republica Moldova pentru anii 2017-2027 prin Hotărîrea Guvernului nr. 1464 din 30 decembrie 2016. În același timp în vederea implimentării Strategiei sus-menționate Biroul de Relații Interetnice a elaborat și proiectul Planului de acţiuni pentru anii 2017-2020.

În vederea asigurării unui sistem de pensii echitabil, care să garanteze un trai decent pentru beneficiarii de pensii, la data de 14.10.1998 a intrat în vigoare Legea nr. 156 privind sistemul public de pensii, prin care a fost exclusă din stagiul de cotizare a părinților perioada de îngrijire a copilului cu dizabilități severe. Drept urmare, acest fapt a afectat toate mamele care îngrijeau de copiii lor și care nu au avut șansa de a se angaja în cîmpul muncii, respectiv și posibilitatea de a contribui la fondul de asigurări medicale și sociale.

Prin decizia Consiliului pentru prevenirea şi eliminarea discriminării şi asigurarea egalităţii, din 13 februarie 2014, s-a constatat că mamele sunt discriminate prin asociere cu copiii lor cu dizabilități severe, în realizarea dreptului la pensie pentru limită de vîrstă, în comparație cu mamele copiilor cu dizabilități severe care și-au plasat copiii în instituții de stat, lăsîndu-i în grija statului, și astfel avînd șansa în realizare a acestui drept. Astfel, aceștia din urmă au posibilitatea să se angajeze și să acumuleze cei 15 ani pentru obținerea stagiului minim de cotizare.

Acest tratament era diferențiat și nefavorabil doar față de părinții care au ales să-și îngrijească copilul în familie, asigurînd dreptul copilului săula familie, după cum prevede art. 23 al Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități[3].

În acest sens, menționăm că Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei în anul 2016 a venit cu o inițiativă legislativă, în vederea soluționării problemei sus-menționate.

Astfel, prin Legea nr. 290 din 16 decembrie 2016 cu privire la modificarea și completarea unor acte legislative a fost modificat art. 5, alin. (2), lit. d) din Legea nr. 156 după cum urmează „ Perioadele  necontributive ale asiguratului asimilate stagiului de cotizare sînt:…d) perioada de îngrijire a unui copil cu dizabilitate severă sub vîrsta de 18 ani de către unul dintre părinți, tutore, curator, pînă la angajarea în funcția de asistent personal”.

Se constată că perioada sus-indicată nu este condiționată de nici-un termen comparativ cu prevederea specificată la art. 50, alin. (1), lit. d) care prevede că „ În afară  de perioadele specificate la art. 5, în stagiul de cotizare se includ perioadele în care s-au  desfăşurat  următoarele activităţi pînă la 1 ianuarie 1999:…d) îngrijirea unui invalid de gradul I, a unui copil invalid sub vîrsta de 16 ani sau a unei persoane care a depășit vîrsta de 75 de ani”.

Se constată că perioada de îngrijire a unui copil cu dizabilități severe pînă la vîrsta de 18 ani se include în stagiul de cotizare în întregime, însă îngrijirea persoanelor adulte cu dizabilități în sensul art. 50, alin. (1), lit. d), se includ doar perioadele pînă la data de 1 ianuarie 1999.

Considerăm că problema în partea ce ține de tratamentul discriminatoriu a fost soluționată parțial, doar pentru persoanele care îngrijesc copii cu dizabilități, nu însă și pentru persoanele care îngrijesc persoane adulte cu dizabilități, care la fel au nevoie de îngrijire permanentă. Astfel, luînd în considerare faptul că  perioada de îngrijire a persoanelor adulte cu dizabilități severe nu se include în stagiul de cotizare a părinților după data de 1 ianuarie 1999, aceștia fiind în imposibilitatea de a-și exercita dreptul la muncă pentru a beneficia de pensia de vîrstă, respectiv acestor persoane le este lezat dreptul la protecție socială și dreptul la un trai decent.

În prezent, deși cadrul legal oferă dreptul la asistent personal[4], oferind și mamelor posibilitatea să se angajeze în această calitate, statul nu face față solicitărilor deoarece nu dispune de suficiente locuri de muncă în calitate de asistent personal.

În acest context, menționăm că Regulile Standard privind Egalizarea Șanselor pentru Persoanele cu dizabilități adoptate de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite din 20 decembrie 1993 la regula nr. 4 prevăd că „ Statul trebuie să asigure asistența personală adecvată pentru persoanele cu dizabilități”.

Totodată, Comentariul General nr. 5, emis de către Comitetul pentru drepturile economice sociale și culturale la 9 decembrie 1994 la pct. 28 reglementează faptul că „ Asigurarea dreptului la protecția socială și a mecanismelor de menținere a venitului din partea statului constituie o deosebită importanță pentru persoanele cu dizabilități. Garantarea unui astfel de suport trebuie să prevadă necesitățile speciale pentru asistența acestor persoane și alte cheltuieli care deseori sunt asociate cu dizabilitatea. Suplimentar, suportul acordat trebuie la fel să acopere și interesele persoanelor care au grijă de persoanele cu dizabilități. Aceste persoane, care în cele mai dese cazuri sunt membrii familiei persoanelor cu dizabilități, deseori sunt în nevoie urgentă de sprijin financiar din cauza asistenței pe care o prestează”.

Convenția  privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi la art. 28 alin. (1) prevede că „Statele Părţi recunosc dreptul persoanelor cu dizabilităţi la un standard adecvat de viaţă pentru ele şi familiile lor, inclusiv la alimentaţie, îmbrăcăminte şi locuinţă adecvate şi la îmbunătăţirea continuă a condiţiilor de trai şi vor lua măsurile adecvate pentru a proteja şi promova exercitarea acestui drept fără discriminare pe criterii de dizabilitate.”.

Astfel, statul trebuie să întreprindă toate măsurile necesare în vederea asigurării protecției sociale adecvate persoanelor cu dizabilități severe și persoanelor care au grijă de acestea.

Recomandări:

-  Asigurarea accesului efectiv pentru reprezentanții minorităților naționale la studierii limbii de stat prin elaborarea diverselor programe educaționale, precum și punerea accentului pe studii și predare calitativă, care ar permite facilitarea dialogului interetnic în societate;

-  Asigurarea amendării art. 1 al Legii nr. 382 din 19.07.2001 cu privire la drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale şi la statutul juridic al organizaţiilor lor;

-  Asigurarea participării minorităților naționale la procesele de luare a deciziilor atît la nivel local, cît și la nivel central;

-  Asigurarea instruirii organelor competente, în vederea pregătirii specialiștilor pentru investigarea, sancționarea și monitorizarea efectivă a plîngerilor depuse de către victimele infracțiunilor motivate de ură și prejudecată;

-  Amendarea Legii nr. 382 din 2001 în partea ce ține de ajustarea efectivă a acesteia la prevederile Convenției-Cadru pentru protecția minorităților naționale și instituirea unor mecanisme adecvate de implimentare în practică a pevederilor  legale;

-  Asigurarea implementării Planului de acțiuni privind susținerea romilor pe anii 2016-2020;

-  Amendarea cadrului legal, în special Legea nr. 156 privind pensiile de asigurări sociale, astfel încît perioada începînd cu 01.01.1999 și pînă în prezent să fie inclusă în stagiul de cotizare a mamelor care au grijă de persoanele adulte cu dizabilități severe.